În fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii din România își lustruiesc ghetuțele sau cizmele în pregătirea unei tradiții care împletește imaginarul popular cu calendarul creștin: Moș Nicolae. Sărbătoarea, păstrată în forme variate în întreaga Europă, își are rădăcinile în figura istorică a episcopului Nicolae din Myra, un personaj real din secolul al IV-lea cunoscut pentru faptele sale de milostenie, care, de-a lungul secolelor, a devenit patron al copiilor și izvor de obiceiuri legate de dăruire.
Istoria Sfântului Nicolae este bine documentată în sursele bisericești și istorice: s-a născut în provincia Lichia (în actuala Turcie), a trăit în vremea persecuțiilor împotriva creștinilor şi este cinstit ca făcător de minuni și filantrop. Cultul său s-a răspândit în Europa medievală, iar obiceiul de a dărui în numele său a fost preluat şi adaptat în secolele următoare de comunități diferite, dând naștere unor variante locale ale „Moșului” care aduce daruri copiilor. Relicile sale au fost transferate în Evul Mediu în orașe precum Bari, fapt ce a contribuit la menținerea și răspândirea cultului.
În spațiul românesc, personajul popular «Moș Nicolae» se contopește cu imaginea sărbătorii creștine: tradiția aducerii darurilor în ghete, verificarea comportamentului copiilor (cei cuminți primesc dulciuri și mici cadouri, cei neascultători pot găsi o nuielușă simbolică) și serbările de biserică din ziua de 6 decembrie s-au păstrat în majoritatea regiunilor. Obiceiul de a pune încălțările la ușă sau la fereastră în noaptea de 5 decembrie și de a descoperi dimineața micile atenții este atât o practică familială, cât și un element cultural care marchează începutul perioadei festive de iarnă.
Evoluția tradiției reflectă o convergență între religie, folclor şi modernitate. Pe de o parte, Biserica păstrează comemorarea liturgică a Sfântului Nicolae — participarea la slujbe şi acțiuni caritabile rămân parte din modul de celebrere —, pe de altă parte, obiceiurile populare au inserat elemente laice: surprize comerciale, evenimente şcolare cu „Moș Nicolae” costumat și campanii caritabile organizate de ONG-uri sau companii în preajma datei. Această dublă dimensiune păstrează sensul originar al zilei — grija pentru copii și cei nevoiași — dar o plasează şi în ritmul societății contemporane.
În Europa, există o mare varietate de practici care ilustrează adaptările locale: în Olanda, de pildă, Sinterklaas are un calendar și o paradă bine stabilite; în Germania, figura lui Nikolaus poate veni însoțită de un asistent oarecum sever (Knecht Ruprecht); în țări slave, figura (Mikolaĭ, Mikolaj etc.) vizitează la fel gospodăriile pentru a lăsa daruri. Aceste diferențe regionale arată cum figura unui episcop din Anatolia s-a transformat, în contexte culturale diverse, în simboluri și ritualuri care pregătesc perioada Crăciunului.
Privind anul 2025, observațiile jurnalistice și relatările locale semnalează că obiceiul rămâne viu în România: școlile organizează mici spectacole cu Moș Nicolae, marketurile și piețele includ produse tematice, iar părinții continuă să împletească tradițiile familiei cu ofertele comerciale și misiunile caritabile din perioada sărbătorilor. În orașe, întâlnirile publice și paradele tematice sunt tot mai frecvente, în timp ce în mediul rural rămân dominante practicile casnice și bisericești care transmit obiceiul din generație în generație. Aceste relatări reflectă o continuitate a semnificațiilor esențiale ale sărbătorii — dăruirea și atenția pentru copii — combinată, firesc, cu elemente contemporane.
Moș Nicolae rămâne o punte între istorie și prezent: figura istorică a lui Nicolae din Myra explică dimensiunea religioasă și originile milostivirii, iar practica populară — cu ghetuțele la ușă, dulciurile, nuielușa simbolică și seriile de mici acte caritabile — conferă acestei zile o relevanță imediată în viața familiilor. Pentru mulți români, 6 decembrie continuă să fie un moment de anticipare bucurioasă a Crăciunului, păstrându-se atât solemnitatea religioasă, cât și voioșia obiceiurilor populare.
