La 24 februarie, România retrăiește în ritmul tradițiilor populare una dintre cele mai vechi sărbători ale iubirii și începutului de primăvară: Dragobetele, un obicei cu rădăcini adânci în imaginarul popular românesc, păstrat în unele comunități rurale și tot mai des readus în atenția publică chiar și în mediul urban. Semnificația, originea și modul în care este marcată această zi oferă o imagine asupra modului în care memoria culturală tradițională se intersectează cu realitățile contemporane ale societății românești.
În tradiția populară, Dragobetele este personificat ca un tânăr frumos și iubitor, protector al tinereții, al iubirii și al reînnoirii naturii. Conform unor legende transmise oral, este fiul Babei Dochia – o figură mitologică asociată cu sfârșitul iernii și începutul primăverii –, iar ziua ce-i poartă numele simbolizează trezirea naturii după lunga perioadă rece. În această perspectivă, 24 februarie marca începutul simbolic al ciclului agricol și apare legat, în credințele vechi, de “ieșirea ursului din bârlog” sau de “logodna păsărilor”, momentul în care păsările își caută partenerii și își construiesc cuiburile.
Tradițiile ce însoțesc sărbătoarea sunt variate și puternic ancorate în viața comunităților rurale. În mod tradițional, tinerii se îmbrăcau în haine de sărbătoare și se adunau în grupuri pentru a merge în pădure sau pe câmpuri să adune primele flori de primăvară, precum ghioceii, simbol al speranței și al reînnoirii. Întorsul din cules era adesea însoțit de obiceiul ca băieții să urmărească fetele; dacă un băiat reușea să ajungă din urmă o fată și dacă aceasta era de acord, urma un sărut evidențiat în comunitate ca semn de unire sau început al unei legături afective – de aici expresia populară “Dragobetele sărută fetele”. În unele regiuni, femeile își spălau fața cu zăpadă topită în această zi pentru frumusețe și sănătate, iar păstrarea sau purtarea unor anumite plante recoltate poate avea semnificații de bunăstare sau protecție pentru anul ce vine.
În prezent, Dragobetele nu este un praznic legal și nu este zi nelucrătoare, dar rămâne o dată culturală importantă pentru promovarea tradițiilor autohtone în România. Obiceiurile străvechi sunt reinterpretate în contextul societății contemporane, fiind prezente în evenimente publice și festivaluri care celebrează patrimoniul cultural. De exemplu, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București organizează periodic târguri și activități dedicate Dragobetelui, unde vizitatorii pot asista la muzică, dansuri tradiționale și punți educative între folclorul românesc și publicul larg.
În mediul urban, influența occidentală a sărbătorii Valentine’s Day se suprapune uneori peste tradițiile locale: în timp ce unii români sărbătoresc iubirea pe 14 februarie în stil occidental, alții aleg să revalorizeze Dragobetele, subliniind elementele sale autohtone. Deși gradul de participare la obiceiurile tradiționale variază geografic și în funcție de generație, semnificația centrală a zilei – unirea, iubirea și speranța – rămâne prezentă în discursul cultural al societății românești.
Dragobetele continuă să ocupe un loc distinct în calendarul cultural al României: o zi în care trecutul și prezentul se întâlnesc, iar simbolurile ancestrale ale naturii și iubirii sunt reînnoite în ritmuri atât tradiționale, cât și contemporane.
