Cum e să ai douăzeci și ceva de ani, o viață care nu se potrivește deloc cu așteptările tale și o relație care pare să promită exact ce ți-ai dorit, dar n-are cum să-ți ofere nimic? În romanul său de debut, În așteptarea răspunsului tău, Madeleine Gray spune cu umor, luciditate și melancolie povestea Herei — o tânără care încearcă să se descopere într-o lume în care pare mereu să fi ajuns cu câțiva pași prea târziu. Vă invităm să citiți, în exclusivitate, un fragment din această carte intensă, inteligentă și teribil de actuală, apărută recent la Editura Trei în colecția Fiction Connection.
Fragment exclusiv din carte:
Următoarea dată când îl văd pe Arthur este duminică după-amiază. Ne întâlnim într-un parc situat între cele două case ale noastre și discutăm despre seara respectivă, despre cum ne-a făcut pe amândoi să ne simțim. Ne așezăm pe o pătură pe care am adus-o de acasă și zâmbim politicos la oamenii care își plimbă câinii în jurul nostru. E răcoare și nu sunt îmbrăcată suficient de gros. Îmi clănțăne dinții în timp ce îi explic lui Arthur că vineri seara m-am simțit captivă așteptând, iar el îmi spune că și-a dat seama că trebuie să mă fi simțit așa și că asta l-a făcut să se simtă groaznic și că îi pare atât de rău și că își dorește mai mult decât orice să nu mă facă să mă simt așa, dar că îi este mereu dor de mine și că se baza pe faptul că avea să mă vadă, iar când nu i-am răspuns, s-a simțit prost, abandonat, lăsat cu buza umflată. Și bineînțeles că mă amuză la rece faptul că simte că poate vorbi astfel, după ce a trăit asta o singură dată, în timp ce eu așa mă simt de cele mai multe ori și nu i-o spun, îl protejez, îl apăr de răul pe care mi-l provoacă.
Așa că, încurajată de enervarea față de dublul standard, aparent invizibil pentru el, îi spun:
— Atunci, părăsește-ți soția.
Iar el răspunde grav:
— O voi face, promit, o voi face. Trebuie doar să găsesc momentul potrivit, trebuie să fiu respectuos. Este foarte ocupată cu munca în acest moment. Dar odată ce-și termină proiectul la care lucrează acum, cred că va fi mult mai viabil. Nu vreau s-o lovesc când e la pământ.
Și, în ciuda faptului că aceasta este o justificare lamentabilă — nu există niciodată un moment potrivit pentru a-i spune soției tale că o părăsești pentru o femeie mai tânără —, simplul fapt că se gândește la logistică și la cum să programeze totul mi se pare încurajator. Iar faptul că-mi împărtășește procesul lui de gândire? Ăsta e un lucru bun, asta înseamnă transparența. Vom continua dansul nostru adulterin. Dar eu voi fi ca Sophie Ellis-Bextor în clipul Murder on the Dancefloor. Voi face tot ce este necesar pentru a mă asigura că vom fi cuplul câștigător.
În săptămânile care urmează acestei ultime „discuții“, mă trezesc presându-l constant pe Arthur să-i spună, cu grade diferite de răceală și isterie maniacală, pe măsură ce devin din ce în ce mai îndrăgostită, mai convinsă că el este singura cale pe care viața mea o poate urma. El mă respinge cu asigurări vagi. Îmi spune „în curând“. Îi pun întrebări care au doar două răspunsuri posibile, așa că trebuie să se implice. În loc de „În ce fel de casă ne vezi locuind?“, îl întreb „Crezi că suntem mai degrabă un cuplu de casă sau un cuplu de apartament?“ Mă îngrozesc când mă aud, ce cicălitoare am devenit. În rarele ocazii în care le văd pe Sarah și pe Soph, abia dacă sunt acolo, prea absorbită de telefon, de perspectiva de a primi un mesaj. Conversațiile lor nu mă interesează, pot doar să mă prefac că mă interesează relația lui Sarah și râd la momentele nepotrivite când Soph ne spune anecdote de la serviciu. Atât de infantile îmi par aceste preocupări! Atât de mică, atât de neînsemnată este nebunia tinereții lor!
Într-o seară din timpul săptămânii, mă întorc acasă după serviciu și constat că tata este deja acolo, citindu-și cartea pe verandă, cu Jude la picioarele lui.
— Ai fugit mai devreme, nu-i așa? îl întreb.
Ridicându-și privirea din carte, mă măsoară din cap până-n picioare.
— Draga mea, sper că te-am învățat că uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face cu o zi este s-o lași în urmă și s-o iei de la capăt mâine. Pe această notă, vrei să mi te alături la un gin tonic?
Ridică paharul gol pe care îl ține în mână.
— Îmi fac și eu unul și mai fac unul și pentru tine?
— Ți-aș fi foarte recunoscător.
Mă îndrept spre bucătărie și pregătesc băuturile, iar când mă întorc pe verandă, mă așez pe un scaun lângă tata și ne bucurăm de liniște.
— Cum merge lumea rapidă a știrilor? întreabă el.
— O vedetă de la televiziunea britanică a fost prinsă înșelându-și soțul, iar acum oamenii cer să fie concediată din emisiunea la care lucrează de zeci de ani.
— A, nimic nou sub soare.
— La tine cum e?
— Nu mai sunt la fel de tânăr cum eram.
— Lasă-mă să ghicesc: ai proiectat un foaier rezidențial și astăzi ți-ai dat seama că ai uitat să incluzi o ușă în plan?
— Exact asta s-a întâmplat, Hera. Dar am acoperit-o explicându-le inginerilor că a fost o alegere conceptuală, un comentariu despre inutilitatea tendinței lui Dumnezeu de a deschide mereu ferestre.
— Pun pariu că le-a plăcut asta.
— Da, ne înțelegem cu toții foarte bine. Nu, ca să-ți răspund la întrebare, ziua mea a fost complet mediocră, iar pe la ora 3 m-am gândit, la naiba cu asta, și am decis că ar fi mult mai plăcut să vin acasă și să stau aici, așa că am plecat și iată-mă!
— Tată, știi că te iubesc, dar este de datoria mea să-ți spun că îți risipești privilegiul de senior. Ce n-aș da să pot pleca și eu de la serviciu de câte ori am chef.
Tata se gândește la asta; este obișnuit să joace rolul țapului ispășitor pentru toate resentimentele mele generaționale.
— Ai dreptate, Hera. Sunt dușmanul absolut din punct de vedere economic. În altă ordine de idei, cum e să nu plătești chirie?
Îmi dă o clipă să par pedepsită, apoi continuă, pe un ton mai blând:
— Nu vorbeam chiar în glumă, Hera. Am plecat mai devreme de la serviciu pentru că, așa cum sper că știi, uneori cel mai puternic lucru pe care îl poți face este să pleci, cu condiția să fi stabilit că ceea ce ai putea câștiga este mai important pentru tine decât ceea ce ai putea pierde.
— Bine, Confucius, l-ai văzut cumva pe tata?
El se întoarce spre Jude.
— Vezi cum se poartă cu mine?
Stăm o vreme în tăcere, timp în care îl iau pe Jude în poală, mângâindu-l timid, ca o doamnă în vârstă cu pomeranianul ei într-o tablou de epocă.
Conversația se îndreaptă spre un teritoriu mai puțin filosofic, dar sunt neliniștită de incursiunea tatei în sfaturi existențiale. Ce știe sau ce crede că știe? Și, de fapt, ce încearcă să-mi transmită?
Nu este ca și cum tata nu ar fi conștient de capriciile lumii: le cunoaște mai bine decât majoritatea. Uneori chiar trebuie să pleci.
În acea seară facem curry și îl mâncăm la masa din bucătărie în timp ce urmărim la televizor o dramă polițistă britanică.
Pe la jumătatea episodului, primesc un mesaj de la Arthur: Ne vedem în 10? În parc?
Mi se umple inima de bucurie și îi răspund imediat că da.
Pun telefonul jos și mă întorc către tata.
— Dacă te descurci fără mine, îi spun, aș ieși puțin să mă întâlnesc cu un prieten la un pahar.
Tata încearcă să n-o arate, dar văd că este rănit: ne petreceam seara împreună, iar eu o întrerup neceremonios.
— Ce ieșire abruptă din scenă! Eu și Jude va trebui să ne descurcăm fără tine.
— Îmi pare rău, tată, trebuie să trăiesc nopțile glorioasei mele tinereți și așa mai departe, știi cum e!
Mă ridic de la masă și îl îmbrățișez de la spate.
Merg repede către parc. Când ajung la locul nostru, parcul este pustiu și am două minute să aștept până ajunge Arthur, așa că mă așez, dau scroll pe telefon și mă las încălzită de gândul brațelor lui în jurul meu.
Mai trec șapte minute, așa că Arthur întârzie oficial cinci minute. Nu contează, cinci minute nu contează. În dreptul lui Arthur nu apare bulina verde, ceea ce înseamnă, cu siguranță, că este pe drum.
Un tip beat se poticnește pe cealaltă latură a parcului. Strânge de gât o sticlă de vin și vorbește singur cu voce tare. Mă aplec și încerc să mă fac fizic mai mică, pentru a nu-i atrage atenția. Ar putea fi inofensiv sau ar putea fi un violator, iar în astfel de situații (și în viață, în general, cred) n-ai cum să știi ce e, așa că cel mai bine e să înclini către precauție.
Mă holbez intens la telefon, scriind litere la întâmplare în aplicația Note, astfel încât, dacă bărbatul mă observă, să pară că dialoghez cu cineva, că nu sunt doar o tânără complet singură în parc noaptea.
Arthur a întârziat zece minute, iar bărbatul beat s-a așezat pe iarba umedă, la marginea razei mele vizuale.
Zece minute după ora de întâlnire convenită: după zece minute, poți trimite un mesaj cuiva pentru a-l întreba cum decurge călătoria, pentru a-i da de înțeles că aștepți, că te-ai săturat să aștepți. Chiar aș prefera să nu trimit mesaje, nu vreau să fiu acea femeie, dar nu mă pot abține.
Sunt în parc. Ești aproape?
Bulina verde tot nu apare și nu există nimic care să indice că a văzut mesajul.
Nu mi-am luat cu mine căștile, așa că nu pot asculta muzică și, în plus, oricum n-ar fi bine, ca să fiu vigilentă etc. Tipul beat cântă acum și aș vrea să vă spun că este o baladă irlandeză tristă sau cel puțin un Eric Clapton deprimant, dar nu este, este Avicii. Ascult un om complet surd care cântă: Heeeey, brother, iar și iar. Și îl compătimesc, chiar îl compătimesc, sunt singurele cuvinte pe care și le poate aminti oricine din acel cântec, dar este și puțin amenințător, dat fiind contextul.
Îmi sprijin telefonul pe picior și mă uit la cer. Gândurile îmi zboară la tata. Mi-l imaginez stând singur acasă, la doar câteva străzi distanță, uitându-se la televizor în casa noastră caldă, probabil întrebându-se ce fac, de ce l-aș părăsi așa, la întâmplare, într-o marți seara, după cină. Mă gândesc la toate cinele pe care a trebuit să le ia singur și mi se rupe inima de mila lui și mă urăsc. Sunt într-un parc, așteptând un bărbat care are o soție, iar tata se uita la Spooks cu fiica lui, dar acum se uită doar cu câinele lui, ceea ce e drăguț, dar nu e la fel.
În cele din urmă, după douăzeci de minute, telefonul meu se luminează: Îmi pare rău că întârzii, a trebuit să mă ocup de ceva. Plec acum.
Nu dau click pe notificare. Nu vreau să-i dau satisfacția de a vedea confirmarea că am citit, că stau aici, așteptând cu nerăbdare un mesaj de la el. Adică știe că oricum fac asta, dar mă agăț de ultima fărâmă de demnitate pe care o pot avea. Nu răspund, doar aștept. Încerc să mă gândesc cum îmi voi camufla iritarea când va sosi. O să iau totul în derâdere, o să-i spun că citeam un articol lung din New Yorker și abia dacă mi-am dat seama cât e ceasul? O să-i reproșez asta pe un ton de glumă?
Primesc un mesaj de la Soph: Am ajuns la dl Moore în seara asta. Vrei să vii și tu?
Nu, Sophie, mă gândesc eu. Nu vreau să vin. Sunt ocupată să stau singură într-un parc pentru o perioadă nedefinită de timp.
Nu, dar pe bune, totuși unde e? Mă forțez să aștept încă cinci minute, ajungând la un total de patruzeci, apoi îi trimit din nou un mesaj.
Madeleine Gray este scriitoare și critic literar din Sydney. A fost finalistă a Premiului Walkley Pascall pentru critică de artă în 2021 și a scris pentru publicații precum Sydney Review of Books, Australian Book Review și Times Literary Supplement. Are un masterat în literatură engleză la Universitatea din Oxford și în prezent este doctorandă la Universitatea din Manchester. În așteptarea răspunsului tău este primul ei roman.
