Ce se întâmplă când o prietenie se naște în mijlocul unui oraș aflat în ruină, când iubirea e permisă doar în ascuns, iar fiecare alegere poate sfâșia vieți? Lumina care lipsea, noul roman semnat de Nino Haratischwili — autoarea bestsellerului A opta viață (pentru Brilka) — este o frescă vibrantă a Georgiei post-sovietice, spusă prin destinele a patru femei ale căror povești personale reflectă zbuciumul unei națiuni întregi. Cu o forță narativă impresionantă și o intensitate emoțională copleșitoare, acest roman devine un portret de neuitat al loialității, trădării și speranței. Vă invităm să descoperiți, în avanpremieră, un fragment din această carte monumentală, publicată la Editura Trei în colecția Fiction Connection.
Fragment exclusiv din carte:
Mă întorc în sală și nu-mi dau seama că Nene mă urmează și se oprește lângă mine. Miroase a caise și a tinerețe, cum e posibil? mă întreb. Cu greu mă abțin să nu o ating. Sunt cherchelită, devin sentimentală, ar trebui să-i ocolesc pe chelnerii care forfotesc pretutindeni și îmi oferă cu atâta generozitate să beau. Nene își savurează privilegiile și soarbe din paharul ei de votca-martini, cu multă lămâie, așa cum îi place ei. Muritorii de rând beau vin, madam Koridze, în schimb, își celebrează și aici statutul deosebit. Ce-o fi sperând de la ea tânărul chelner? Și mai mult mă interesează dacă avansurile lui vor avea succes astă-seară. Mă amuză acest parteneriat mut, inegal, pe care l-au inițiat pentru câteva ceasuri — cu deznodământ incert. Dar Nene vrea să se mărite iar, Nene e îndrăgostită, Nene vrea să mai vadă o dată cum este, ea nu-și va abandona niciodată căutarea, nu va obosi niciodată să descifreze dragostea. Mă enervează această naivitate. Ar fi trebuit de mult s-o fi depășit, s-o fi dat de gol, s-o fi contrazis cu viața ei, dar ea vrea s-o conserve în sine, cu orice preț, pe această fată care era ea odinioară, să protejeze bucata de copilărie care-i amintește de o fericire nepătată. Ea va mirosi și la optzeci de ani a caise și a tinerețe, pe când noi două, Ira și cu mine, ne vom fi stafidit de mult, vom fi devenit niște babe slăbănoage, care resping orice blândețe și savurează necruțarea bătrâneții. Și totuși o iubesc pentru asta, toți o iubim pentru asta, am iubit-o întotdeauna și, în același timp, am scuturat uluiți din cap. Cum fac eu în seara aceasta, când ea flirtează cu chelnerul cu cel puțin douăzeci de ani mai tânăr decât ea. Până la următoarea ei nuntă se pot întâmpla multe, viața întreagă poate fi dată prin mașina de tocat, vremurile se pot schimba — cine, dacă nu ea, să știe asta cel mai bine?
Nene și cu mine stăm în fața unui perete, privim un autoportret al Dinei. Nu-mi place fotografia aceasta. Mi se pare așa de dură, așa de abjectă, nici nu știu ce termen ar descrie cel mai bine sentimentul pe care-l am când o privesc. Am urât așa de mult perioada aceea, primele luni ale lui Nene la Moscova. Deși nici măcar nu sunt sigură că poza a fost făcută în perioada aceea.
Privim fotografia cu titlu înșelător. Un autoportret al Dinei cu torsul dezgolit. Puțini sunt cei care vor înțelege sensul ciudatei compoziții și titlul fotografiei. Eu însă, din păcate, îl înțeleg foarte bine: fotografia este un reproș, iar titlul ei, o moștenire lăsată mie. Și, da, pe parcursul anilor de după moartea ei, i-am urmat îndemnul aproape cu măiestrie.
Ira ni se alătură. Imediat apare tensiunea, imediat apare sfâșierea. Imediat simt presiunea de a alege între ele două.
— O poză oribilă, spune Ira, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, și mă aștept la un comentariu răutăcios din partea lui Nene.
— Se urăște pe sine și ne urăște pe noi, cei care privim această poză, rezumă Nene, și simt ușurarea Irei lângă mine, văd cum îi tresar colțurile gurii, cum trage aer în piept, de parcă ar fi prima oară când poate să respire cu adevărat.
— Da, pentru că nu o ajută nimeni, pentru că toți acceptă ce s-a întâmplat înainte să facă ea poza, adaug eu.
— N-a fost făcută după una dintre petrecerile alea de nedescris? întreabă Nene.
— Eu eram probabil încă în Pennsylvania, nu? vrea să știe Ira.
— Da, aveți dreptate, și una, și cealaltă.
Iar eu, în fond, trebuie să știu, eu sunt cartografa, eu țin jurnalul de bord, eu trebuie să-mi amintesc mereu pentru trei, eu mi-am creat o arhivă în cap, în care fiecare document al epocii este la îndemână când ai nevoie de el, asta este probabil pedeapsa pe care mi-am impus-o singură. Nicio catastrofă, nicio tragedie nu se șterge din memoria mea, nicio prăbușire nu este dată uitării.
Ira și Nene se privesc. Din cauza mea, din cauza rolului meu în această constelație fără nume la care ne obligă trecutul și aceste fotografii, devin surori în acest moment infim și își zâmbesc, dându-și asigurări una alteia: da, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
— Nu v-ați despărțit voi după petrecerea asta, tu și Levan? întreabă Nene.
— Și te întrebi, a câta oară, comentează Ira cam răutăcios și, când Nene se uită la ea mustrător, adaugă: Ce-i? Nu-i așa? De câte ori nu mi-a scris mie Keto: „Nu, la asta s-a ajuns, s-a terminat definitiv, nu mai are niciun sens“, pentru ca în următoarea scrisoare să-mi povestească iarăși entuziasmată despre el.
Zâmbește mulțumită de sine, iar Nene clatină din cap, dar este mai degrabă un gest jucăuș, un ecou al zilelor de demult, ca atunci când se enerva, însă drăgăstos, din cauza Irei.
— Nu chiar. Trebuie să lămuresc anumite lucruri…
— Eu aș zice că petrecerea asta a fost începutul sfârșitului.
— Probabil ar fi omorât-o pe vita aia în noaptea aceea, dacă nu…
Cele două mă ascultă cu atenție. Din fotografia de format mare, cască ochii la noi Dina, cu sânii ei goi, grei, pe care e scris cu creion dermatograf negru „anesteziază-mă“. Se holbează la noi, cu fața schimonosită, cu atâta furie în privire, cu atâta perplexitate și forță, încât devine de-a dreptul sinistru. În mâna stângă ține un picior de scaun, poala îi este acoperită cu o zdreanță care te trimite cu gândul la drapelul georgian. În spate este atârnată pe perete, în ramă, o fotografie dintr-un ziar, care înfățișează schematic un cuplu tânăr în port popular, dansând un dans clasic georgian, el în negru, ea în alb, ea în fața lui, plutind blajină, el în spatele ei, cu brațul depărtat, protejând-o. Citesc întruna cuvintele de pe sânii ei cu sfârcuri palide. Și mă gândesc la tânguirea ei pe drumul fără lumină, către casă.
Un cuplu mai în vârstă, în haine decente, dar scumpe, învăluit într-un nor de parfum distins, se apropie de noi. Ea e georgiană, ni se adresează direct, dar georgiana ei are deja un alt accent, unul franțuzesc. Ne salută pe toate, spunându-ne pe nume, de parcă ar fi o veche cunoștință. Apoi ni-l prezintă pe soțul ei belgian. Sunt colecționari, dețin deja câteva „Pirveliuri“, după cum se exprimă. Îmi vine s-o scuip în față; pentru ea, fotografiile acestea sunt doar o investiție financiară. Pentru noi sunt dovada devenită obiect a vieților noastre demolate, lezate. Bate câmpii despre imaginea jalnică, povestește ceva despre abordarea feministă, iar eu mă gândesc: da, Dina avea o abordare feministă, a avut-o, de altfel, mai ales în seara aceea, iar abordarea ei feministă, suprastructura ei teoretică au fost briceagul și picioarele de scaun. Dar mă îndoiesc că femeia ar înțelege asta corect, așa că tac și mă prefac că o ascult. Soțul ei se alătură conversației noastre în engleza lui de diplomat și repetă în câteva rânduri că este ceva nemaipomenit să ne întâlnească pe toate trei aici. Mă întreb dacă în ochii lui suntem și noi obiecte de investiție, dacă am putea servi și noi drept opere de artă — autentice sau doar în alb-negru —, poate ca niște instalații vii. La un moment dat, mi se adresează și-mi spune cu un surâs arogant:
— Ador fotografia aceasta a dumneavoastră, fotografia cu cicatricile. Este o operă de artă cu adevărat genială.
— Eu nu o ador. Și, ca să fiu sinceră, mi se pare o fotografie de căcat.
Nu știu ce-i trădează fața. Îi întorc spatele.
Canicula lunii iulie a tăbărât pe noi, iar eu m-am abandonat, fără rezerve, înfometată, în voia fericirii mele primejdioase, estivale, pe care mi-o anunțase marea de liliac. Levan era parcă alt om. Faptul că fratele meu, drept pedeapsă pentru confesiunile legate de mine, îl ținea la distanță de afacerile lui și nu mai schimba nicio vorbă cu el părea să-i fie la fel de indiferent ca faptul că încă nu reușise să dea de Otto.
Se prostea, era copilăros, mereu pus pe șotii, ne plimbam cu mașina prin orașul scăldat în sudoare, ascultam muzică tare, ne sărutam, uitând de noi, în fiecare intersecție, mergeam la lacurile din apropiere și profitam de orice ocazie pentru a fi aproape unul de celălalt. Nu mai vorbeam despre trecut și ne juram iubire, încheiam un pact cu ea. Când îl vizitam, ne retrăgeam în camera lui, zăvoram ușa, iar el îmi cânta ceva la duduk și, de fiecare dată când o făcea, mă îndrăgosteam iarăși de el. Eram doi copii ai verii, care aveau infinit de multe de recuperat. Plecarea mea îl trezise, absența mea îl făcuse să înțeleagă ce era în joc, îmi repeta întruna.
Mie îmi convenea, îmi convenea totul, cu excepția faptului că ne obliga corpurile la un limbaj care mie îmi era străin și pe care nu-l înțelegeam. Îmi chema la ordine mâinile, mă împiedica să uit de mine, să pierd controlul, nu-mi îngăduia să stabilesc tactul ceasurilor noastre estivale nădușite, nu-mi permitea să pătrund pe continente noi. Anumite lucruri erau obiectul unui tabu nerostit, anumite gesturi și anumite preferințe le considera permisibile, în timp ce pe altele, de neînchipuit. Pe mine, regulile acestea pe care nu le cunoșteam și împotriva cărora corpul meu se revolta, care mă îngrădeau și mă jigneau, mă făceau să mă simt nesigură. De teamă să nu fac ceva greșit, nu mai îndrăzneam să-mi manifest plăcerea, să-mi exprim dorințele și așteptam mereu din partea lui semnale, pentru a reacționa apoi adecvat la ele. O altă provocare din vara aceea a fost să-mi ascund de el cicatricile. Gândul acesta mă obseda. Acum, când totul era în sfârșit bine, când lucrurile se așezau în sfârșit la locul lor, nu puteam primejdui această fericire fragilă. Autodistrugerea mea era ceva ce nu se potrivea cu acele ceasuri intacte, era ceva ce ne putea pune la încercare iubirea senină și, spre deosebire de Dina și de Rezo, cu el nu eram pregătită să-mi asum acest risc.
Levan a pus pe seama timidității mele feciorelnice hachița de a nu mă dezbrăca niciodată în totalitate. Și, chiar dacă o parte din mine spera că va dori să privească mai adânc în abisul meu, el se declara mulțumit și mă tachina cu asta. Pe atunci nu înțelegeam că o fată care se jenează de un bărbat era ceva ce făcea pur și simplu parte din lumea lui. Or, eu nu făceam parte din ea și, cu cât practicam mai mult intimitatea în doi, cu cât încercam să pătrund în lumea lui prin ușa din dos, cu atât mai alarmante deveneau diferențele dintre noi.
La petrecerea aceea, la care l-am însoțit împreună cu Dina la Bakuriani, mi-am dat seama cu o limpezime tragică: apropierea noastră stătuse tot timpul pe două picioroange subțiri și ar fi trebuit să bănuiesc că, la un moment dat, vor începe să se clatine.
Nino Haratischwili, născută în 1983 la Tbilisi, este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010), a fost distins cu premiul pentru debut Buddenbrooks Lübeck. Au urmat numeroase alte distincții, printre care Premiul pentru Literatură Anna Seghers, Premiul Bertolt Brecht și Premiul Comemorativ Schiller, iar romanul Die Katze und der General a fost inclus pe lista scurtă pentru Premiul German de Carte din 2019. A opta viață (pentru Brilka), o adevărată saga de familie, tradusă în 25 de limbi, a devenit bestseller mondial și este în curs de ecranizare. Drepturile pentru noul ei roman, Lumina care lipsea, au fost vândute în 15 țări, încă dinainte de apariția cărții. Autoarea trăiește la Berlin. La Editura Trei a mai apărut A opta viață (pentru Brilka).
